30 de Seminţe

Despre lume, suflet, spirit

Lasă un comentariu

I walk on the Earth
mystery in word
being in a coat,
a secret in secret,
sometimes core, sometimes robe.
 I walk on the Earth
under skies of thought.
By the Wind god
flaps the wing
of the seed that I am.
(Lucian Blaga)

For this year, at the 10th edition, we proposed ourselves to wander, to wander together through soul, social and nature spaces, going from ourselves to meditation and spiritual research. The Youth Symposium at Simeria Veche (Romania) this year took place during August 22-31 and included a trip on the beautiful Romanian Retezat Mountains between August 26-28. Dirk Kruse from Germany and Constanza Kaliks, Elizabeth Davison and Lisa Seidel, International Youth Section of Goetheanum (Switzerland) joined us in our initiative. The Symposium gathered 50 participants and organizers from Romania, Germany, Brazil, Poland, New Zeeland, UK (Scotland) and Netherlands.  It included all-together seminars of soul observations with Dirk Kruse, discussions, workshops like: Clay modelling (Ioana Viscrianu) and biography art (Camelia Oprea), Dialogue about the inner intentions and big questions about the world (Constanza Kaliks and Lisa Seidel), Astronomy and stars knowledge of the old Egyptians (Bogdan Szabo), Theatre art – exercises of fantasy (Ioana Fărcăşanu and Alexandru Ceplinschi), and also exercises of Bothmer gymnastics (Elena Alexa and Alexandru Ceplinschi), eurithmy (Flavia Tomescu), being all the time surrounded by songs and free initiatives.


Expresii de la atelierul de teatruThe workshops were oases of creation, reflection, experiences and dialogue. At Theatre art – exercises of fantasy we searched through speech and movement our own expression in the relation with the other. Theatre has the gift of carrying ourselves through experiences. This way we came with the idea to wander on this big maroon, strong horse, letting our reins away. The place where we dismounted has crossed any tales of imagination, as all of us touched the inspired dimension of the other. We’ve seen a new world born in front of us, a newly created Universe, fantastic and true. We’ve discovered creativity as a spring gushing out of a hidden mountain. All we have to do is never stop the climbing.

At the astronomy workshop the participants tried to reach in themselves the veneration the old Egyptians received any Sun rising. If in the myth of Isis and Osiris we can find something about the star Sirius and Orion Constellation, this is not a correlation without significance, it has to do with the soul attitude of the man those times. The old Egyptian didn’t reflect intellectually about those things, he extracted the knowledge in years of contemplating the stars. We have tried to reconstruct a solar system to high-light: the Moon phases, conjunctions and opposites between planets, the Zodiac constellation etc.   The Sus was rising the earthy sky, for the old Egyptians under the image of Khepri, Ra or Atum, to submerge at sunset in the under Earth darkness, where he was waited by Seth upon the world of the snake Apep. After the 5 meetings we made a little representation of those things and in the same day 4 rainbows appeared in the sky as a vow between the Skies and Earth.

Creatii de la atelierul de modelaj in lutThe clay modelling workshop went from clay modelling to soul modelling when meeting the other, ending with a workshop of biography art. We made an inner trip to the origins of our lives’ patterns, letting them meet artistically to each other in social drawing in peers, and to transform or heal themselves.

The dialogue workshop started from experiencing through thinking the individuality and the world, the point and the periphery, the line and the curve. We have talked about Nicolaus Cusanus (1401-1464), known for his profound mystical writings about Christianity, particularly on the possibility of knowing God with the divine human mind. He considers that, in his normal thinking, the man needs to treat with constant oppositions, but this is not possible when you want to reach the Divinity with the mind. To reach the Divinity you need to unite the opposites, the opposites need to become one. One becomes the biggest number of all. In the next days of the workshop we talked about aspects that give individuality, aspects that give humanity in general, and in the last day we argued pro and against upon two social themes that challenge us (female genital organs mutilation and blood revenge), trying to wonder about the justice of our intentions and actions in the world.

Trip journal

Under the motto “Wandering”, inspired by the poem of Lucian Blaga, we’ve started our trip in the evening of August 22, asking ourselves what is that carries us in this knowledge. The guiding image was the story of Parsifal, the wanderer searching for the Grail. Guided in movement by Elena and in exercises by Alex we have put in the middle of the circle a little part of the nature representative for what we are now and what we are longing for.

In the first day of the Symposium Elena and Alex opened the space with exercises from Bothmer gymnastics. Then it followed the presentation of an exercise-game which continued the whole period, the exercise of the guardian angel. Each of the participants and organizers wrote their names on piece of paper and the names were anonymously extracted from a bowl. This way each one of us became invisible, anonymous, guardian angel of another person. We come to make nice gestures, secretly, unknowingly to the person in our care.  Our soul journey started conducted by Dirk with reflections upon thinking and remembering. We started from a thought – Who am I? What would I want the others to know about me? –  and a memory – the memory of the home feeling. Based on those we asked ourselves: what happens when I am thinking / remembering? How is time when I am thinking / remembering? How is the thinking / remembering? How is the feeling that comes with the thinking / remembering? Does it have a dignity, how is that dignity? Can we compare the process of thinking with the process of remembering? What is the difference? Next we joined small groups and talked about our experiences in the exercise. The second part of the day the participants split in workshop groups according to their preferences.

The second day, after the waking up through Bothmer exercises with Alex and singing with Ioana, we continued the process of knowledge with Dirk, concentrating upon the social space between us. The theme was the awareness about the space between, the space of the surroundings and for what comes down to it from the future. For this Dirk proposed to experience by singing. This way we experienced through singing three different social spaces. We wondered what we create when we sing. What would happen in social life if we would bring any of what we created in our singing? Would it help the social process? Would it paralyse it? We shared our experiences in small groups. The day continued with workshops. In the evening we sang and joked near a big camp fire.

The last day before the mountain trip was opened by Alex and Elena with rhythms. Ioana continued the harmonizing through singing. Under the guidance of Dirk, we continued the process of knowledge of the spaces, this time with the nature. We took the first meditative exercise proposed by Rudolf Steiner in How to achieve knowledge of the higher worlds?: growing and fading.  Comparing green leaves with faded leaves we wondered: how is the vitality, the feeling, the dignity, character of what appears in the meditative process? If you need to express all in a gesture, what would that look like? If we need to express all in a sound, what would it sound like? After this we observed the living forces in a lightly place with young trees, trying to see imaginatively the mild forces, to feel inspiringly the soul forces of the place and, at the end, to experience, intuitively, how is to actually be that place. We shared the experiences in the discussions groups and the workshop processes continued. The day ended with the presentation from the clay workshop, the presentation of a small theatre improvisation the participants of the theatre workshop prepared and a small piece of opera, interpreted by Andreea Grădinaru, accompanied by Mihai Mihăiescu and Cristina Simion.

In the morning of 26th of August we started our trip on the mountain. We took with us the advices to be awake and open on our road: to experience profoundly the forces, feelings, our presence in the nature and to think what stories we could write out of those. Nature from the heights whelmed us in a harmonious way, even to little details. We started our climbing from Râuşor singing and we spent the night at Genţiana chalet (1672m altitude). The next day we continued our climbing up to Bucura Peak (over 2000m altitude) and the going down to the Lake Bucura, the biggest glacier lake in Romania. The third day we came back and shared our experience on the mountain, a transforming experience which consolidated us as a group. We started to trust each other and we sprouted the seeds of a new understanding. Impressions:

“I don’t think I remember the life out of this group; I don’t remember what I was doing before.”
“It seems it was so long before, what was I doing before this? What am I going to do after? It is like coming home.”
“When we went down to Bucura I realized I was lost, because on the way I wasn’t thinking anymore, just observing. I was lost, somehow suspended and I had the feeling that I know nothing and I am completely ignorant.”
“The trip on the mountain was good for me because I am proud of myself now. I don’t know how the courage came, but it was a very profound feeling. I want to thank everyone for it.”
In timpul excursiei pe Retezat
“When I was out there, I was amazed by the landscape and I felt home. I didn’t feel the need of words. It was something different. I received so much and I am very grateful. Thanks to the entire group for the wandering, I hope I can go back to my life, which is very different now.”
“I was on the Retezat Mountains before on many occasions, but this time I wasn’t amazed by the landscape, but by all of you. It wouldn’t cross my mind that 45 persons would climb the mountain together and over 30 of us got up there. It is incredible for me.“

We ended the day singing the same song we started our trip on the mountain: We Shall Overcome, so proud that we fought our fears and let us carried over by one another.

The seventh day of the Symposium was opened by Flavia with eurhythmy exercises. Camelia introduced a self-knowledge exercise in which we expressed, in peers of two, our personal limits and the doors those limits opened. For the first time in the groups of discussions the idea of “open space” appeared and the question how can we create an open space in social life. How can we open the space between us, how can we meet each other in an authentic way, not just in the Symposium, but also after, in everyday life? Those were some of the questions of the participants. The workshops continued and the day ended with dance and night café.

We spent the last day of the Symposium observing the nature. We went to the dendrological reservation of Simeria, we analysed and compared plants. In the second part of the day we made a social drawing. Some of the participants had the initiative of a sensorial theatre and carried each of us on an initiation trip with our eyes closed. Beyond the new sensorial experience, we’ve learned about how we believe, trust or let ourselves carried in experience. The evening ended in guitar rhythms.

In the ending day, instead of “good bye”, we took a partner as a meditative subject. We worked in peers guided by Dirk an exercise in which we’ve experienced love for the other, no matter that the other is a person, an organization, a plant, an animal or another meditative subject. In the last part the facilitators presented their workshops, the participants shared their thoughts about the Symposium, we revealed ourselves as angels and we hugged. Impressions about Symposium:

 “This Symposium was like warmth in the heart and I’m going to keep it here.”
“Through you I found my inner peace.”
„I discovered another dimension of the light and of the world.“
“For the first time I felt here that the person besides me feels the same as I do. And I felt all the people in me, somehow.”
“This year everything was more lifely, connected, I lived in action, people wanted to be in a stronger connection to each other. There was the desire to stay in the circle and communicate, to be in action, rhythm and music.”
“This is a centre of change, but in the same time we become ourselves centres of change wherever we go from now on. It is a beautiful feeling to be taken as you are, listened and understood, and I feel the need to keep this feeling as much as can until it becomes unverbal. I want to go in the world and share this feeling with everyone.”
“The question I came here with was “what is happiness and where can I find it?”. My question found the answer, I found happiness here.”

The Symposium this year had the purpose to create a social space open and free, in which we can let the experience itself be our mentor. We became actors in action, present in the experience. All our meetings had the purpose of forming a mutual substance on which we can support ourselves, keeping permanently in our awareness our truth and what are we wandering for, trying to unite with the highest possibility of the future the experience “Wandering” can bring. The events were flowing in a rhythm-flux which has grown daily from the substance and the experiences of each one of us, and this substance-flux carried us in the wandering, helped us go over personal limitations and find ourselves. Maybe the most beautiful gift at the end was a song inspired by our experience together. Although we, the wanderers, sing this song constantly in our hearts, we can share with you only the lyrics, the same as some thoughts about the experience will give only a little imaginative piece of it.

Flame of sight
Sight of soul
Find your height
Soul in all
Caring beat
Never dim
Forever spin
Spiral, spiral, spiral in…
Hand in hand you’ll understand
What it’s like to roam the land
Time is sand it’s not a brand
Sit down with us when you can’t stand                                                                                         
Sit down with us when you can’t stand
Sit down with us…

(Song writen by Sebastian Catană; interpreting Ioana Fărcăşanu, Maria Popescu, Sebastian Catană and Radu Poiană)

Article by Alexandra Vasilache with contributions from Ioana Fărcășanu, Camelia Oprea, Mioara Gheorghiu, Bogdan Szabo

Lasă un comentariu

Noul tip de afecţiune în cuplu în relaţie cu libertatea

Ştim cu toţii că până nu demult pentru cupluri lucrurile erau oarecum simple, cu reguli cunoscute. Instituţia căsniciei este foarte predictibilă şi regulile ei sunt clare. Relaţia de cuplu, chiar neinstituţionalizată, este de cele mai multe ori doar o reflectare a acestei instituţii cunoscute. În relaţia de cuplu, aşa cum o cunoaştem majoritatea pentru că am fost impregnaţi cu ea de când ne-am născut, oamenii nu aduc reguli sau înţelegeri noi, ele sunt acolo, ei doar se raportează la ele. Faci asta în fiecare zi, fără să îţi pui problema, pentru că ţi se par fireşti, sunt deja în tine. Îmbraci zi de zi o haină socială deja croită, ce te faci însă dacă aceasta nu mai este pe măsura ta? Dacă te uiţi bine în jur şi în propria viaţă, vei observa (sau nu, de tine depinde cât curaj ai să accepţi) că această haină devine din ce în ce mai strâmtă pentru cei mai mulţi dintre noi. Sunt câteva lucruri care s-au schimbat, lucruri care ar putea chestiona vechiul mod pentru că îi clatină pereţii din temelii, chiar dacă cei mai mulţi dintre oameni nu pot vedea asta acum.

De exemplu, peretele mariajului instituţionalizat a început să se fisureze odată cu evoluţia banilor în mecanismul social, făcând o gaură mai mare atunci când femeile au început să devină din ce în ce mai independente financiar. Independenţa financiară a femeilor, nou dobândită, crapă rău instituţia căsniciei. Nu este singura cauză, dar acolo se face ditamai gaura. Voi explica în detaliu procesul aşa cum îl văd eu şi  legătura dintre asta şi noul tip de afecţiune care e important să se nască în omenire acum, din libertate. Repet: din libertate!

Înainte vreme, schimbul dintre un bărbat şi o femeie era afecţiune (cu toate formele ei, incluzând serviciile) vs. protecţie (cu toate formele ei, de la cea fizică până la cea de supravieţuire). Bărbatul a fost deposedat primul de această protecţie care se afla în mâna lui, încet, încet, incremental, plasând-o în braţele instituţiilor statului (biserică, poliţie, armată, etc.) sau a altor organisme financiare; astăzi ea se află acolo aproape în totalitate. Totuşi, bărbatul a rămas o bucată bună de vreme cu o anumită formă de protecţie pe care o oferea femeii, căminului (să nu uităm că în trecut, atunci când vorbeai despre femeie băgai şi copilul la pachet), aceea a siguranţei hranei. Femeile mult timp nu au avut dreptul administrării resurselor. Ulterior, datorită faptului că societatea se mişca vertiginos spre industrializare, având nevoie din ce în ce mai multă de mână de lucru şi în contextul apariţiei a tot felul de “febre” naţionaliste (feminismul fiind accelerat de revoluţia franceză şi de cele de la 1848), femeile au câştigat ceva: dreptul la vot şi participare socială, dar şi administrarea propriilor proprietăţi. Lumea s-a schimbat, deci, oamenii au început să se gândească la eliberare în general, la proprietate, iar femeia a devenit din ce în ce mai liberă financiar. Feminismul are rolul lui, evident, în toată povestea asta, însă îşi atribuie, după părerea mea, un pic mai multe merite decât are de fapt. În realitate, dacă relaţiile de muncă şi capitalismul nu ar fi evoluat într-un anumit sens, feminismul ar fi eşuat lamentabil. Sigur că nici comunismului sau socialismului nu le-a părut tocmai rău pentru faptul că femeia munceşte în industrie.

Am făcut o scurtă introducere pentru a ajunge la problema asupra căreia atrage atenţia feminismul astăzi, care se leagă de problema noii afecţiuni, noua iubire. Singurul lucru aparent just pe care îl ţipă feminismul sus astăzi în societăţile moderne (şi la care converg, să ne înţelegem) este lipsa egalităţii de şanse şi inegalitatea de gen pe piaţa muncii. Sociologii sunt obişnuiţi cu astfel de statistici şi ele sunt publice, nu insist. Cel mai ridicat indice al inegalităţii de gen (măsura care reflectă inegalitatea între realizările bărbaţilor şi femeilor din punctul de vedere al participării economice, educaţionale, politice şi al sănătăţii. Acesta variază între 0 – inegalitate – şi 1 – egalitate ţinând cont de toate cele patru dimensiuni*) în societăţile moderne îl are Islanda, urmată de Finlanda, Norvegia şi Suedia. În 2013 indicele global al inegalităţii de gen în Suedia, de exemplu a fost de 81% (în România în 2013 a fost de 69%). Şi totuşi, unde se află diferenţa procentuală? Ei bine, o să spun destul de sus şi tare, ferindu-mi capul de roşiile şi ouăle feministelor convinse: acest procent este procentul negociat de (celelalte) femei în mod tacit cu bărbaţii, pentru a obţine în schimbul lui dramul de protecţie masculină de tip vechi după care sunt nostalgice! Pentru feministe o să pară greu de crezut, dar nu toate femeile sunt feministe. Unora le place faptul că bărbatul câştigă un pic mai mult şi aduce mai mulţi bani în casă, li se pare just. Altora li se pare just datorită faptului că au atribuţii în plus cu copiii, altora li se pare just chiar să gătească şi să spele. Altele pur şi simplu nu sunt de acord cu noile schimbări în lume, preferând de o mie de ori să fie casnice şi mame. De ce? Pentru că asta fac cel mai bine, asta e ceea ce pot oferi, este din vechea formă de afecţiune şi e ok. Da, chiar e ok. E bine să dai ce ai tu mai bun, abia atunci dăruieşti cu adevărat.

Deci, datorită faptului că unei bune părţi a femeilor din societatea noastră modernă li se pare justă această inegalitate (mă refer acolo, în adâncul sufletului, de unde pleacă toate, nu la nivelul declarativ), restul femeilor, 0,0003% (procentul l-am scos din burtă de data asta) feministe sau nu, nu prea pot schimba singure lucrurile. Femeile trebuie să îşi asume odată pentru totdeauna această convenţie tacită. Dacă te simţi neîndreptăţită financiar de şeful tău, atunci ai grijă ce aştepţi de la tatăl, fratele sau soţul tău! Acestea fiind spuse, nu vreau să fac prea multe presupuneri, dar cumva lucrurile se despică în două. Sunt oameni care aleg să rămână în vechea formă instituţională (atât cât a mai rămas din ea), în care bărbatul rămâne cu un procent în plus pe domeniul lui, iar femeia acordă acel procent în vechea formă de afecţiune, mai mult în sfera serviciilor, dar mai sunt şi alţi oameni care fie sunt debusolaţi şi nu ştiu ce să facă, fie nu se mai regăsesc deloc în vechile forme şi vor să schimbe ceva. De principiu, din propria mea experienţă ca femeie care nu se regăseşte deloc în vechea formă a căsniciei sau în vechiul pattern relaţional, vă spun că nu poţi avea libertate sau iubire liberă în relaţie acordând vechiul tip de afecţiune şi solicitând vechiul tip de protecţie. Ceva trebuie să se schimbe, deci.

În ceea ce priveşte noua formă de afecţiune, eu însămi sunt în durerile facerii şi cred că întreaga societate modernă, pe măsură ce va vedea crăpături din ce în ce mai mari în vechea instituţie a căsniciei, va fi nevoită să “nască” altceva. Pentru asta nu a fost încă nimic scris şi regulile le faci (deocamdată) tu însuţi/însăţi din mers împreună cu cel/cea alături de care mergi. Asta e partea frumoasă aici, că poţi să-ţi iei în serios rolul de Creator sau Co-creator. Toţi cei care nu mai pot trăi aşa cum au făcut-o părinţii lor, au marea şansă de a deveni co-creatori în noua formă de iubire. Este foarte posibil ca în acest proces de creaţie lucrurile adesea să nu meargă. Eu personal mi-am asumat asta şi cred că orice co-creator curajos va face la fel. Dacă te doboară, te poţi oricând întoarce la vechiul stil, oferind şi primind ceea ce deja cunoşti.

Marea majoritate a celor pe care îi întâlnesc neregăsindu-se în vechiul mod, fie că sunt femei, fie că sunt bărbaţi, au un singur dor: libertatea. Ei ar vrea şi iubire, dar le este greu să ceară, de frică ca nu cumva să se înţeleagă prin asta vechea formă “îţi dau / îmi dai”. Pentru că vechea formă de iubire nu se pupă deloc cu libertatea, iar aceşti oameni sunt efectiv însetaţi după libertate.

O să expun câţiva paşi pe care i-am făcut eu în acest proces de eliberare şi spaţiu şi m-aş bucura dacă aş putea inspira pe alţi co-creatori sau mi-ar demonta cineva crezurile cu altele mai fiabile şi noi, inspirându-mă astfel şi pe mine:

Pasul 1: Asumă-ţi libertatea. Nu este uşor nici să-ţi asumi propria libertate cu adevărat, nici să acorzi libertate celuilalt. Însă acestea două sunt legate. Cu cât tu îţi poţi asuma propria libertate, cu atât îi vei acorda aceasta libertate celuilalt. După mine întreg acest proces se referă la a te întreba în fiecare zi ce îţi doreşti cu adevărat în relaţie şi a-ţi asuma răspunsul, pe de o parte, şi a-l lăsa şi pe celălalt să facă asta şi a-i respecta răspunsul, pe de alta. Acest lucru nu este deloc uşor, pentru că presupune ca ori de câte ori îl vezi ieşind pe uşă, să poţi accepta că e posibil să fie pentru ultima oară. Asumarea acestei libertăţi creează spaţiu în relaţie şi trece de agăţări egoiste prin care noi îi considerăm pe alţii proprietăţile noastre şi îi şantajăm cu aşa-zisa noastră iubire.

Pasul 2: Asumă-ţi adevărul interior. Cei mai mulţi oameni care se simt neconfortabil în relaţiile de tip vechi, dar nu găsesc motive elocvente pentru ceilalţi parteneri astfel încât să exprime asta şi, de ce nu, să plece pe alt drum, preferă să mintă că totul e ok şi să se mintă pe sine cum că o decizie clară din partea lor i-ar face pe ceilalţi să sufere. După părerea mea cei prinşi deja şi nefericiţi în vechiul tip de relaţie ar trebui mai întâi să înceteze externalizarea neasumată a sexului în încercarea de menţinere a vechilor forme. Însă sigur, e alegerea fiecăruia.

Experienţa mea proprie arată că adevărul tău este cel just, cu condiţia să ajungi la esenţa lui. O să încerc să explic: noi toţi avem sădite în noi seminţele Binelui, Adevărului şi Frumosului. Acestea sunt în mod arhetipal sădite, ceea ce facem noi pe parcursul vieţii este să le trecem prin tot felul de site pe care le-am achiziţionat în timp. Frica conform căreia adevărul ar fi prea personal vine exact din neîncrederea în divinitate: omul a uitat ce posedă cu sine. Eu zic că dacă eu îmi întreb sufletul cu adevărat ce vrea şi accept răspunsul, iar tu îţi întrebi sufletul cu adevărat ce vrea şi accepţi răspunsul, adevărul dintre noi este acelaşi şi just pentru amândoi, pentru că adevarul este unul singur. Modalitatea în care interpretăm noi lucrurile ne dă bătăi de cap. Deci dacă noi doi suntem într-o relaţie, iar eu am văzut în mod conştient că pentru mine nu merge, ei bine asta înseamnă că nici pentru tine nu merge, doar că tu nu ai făcut acest exerciţiu şi te minţi pe baza planului exterior. Ceea ce cred eu că e bine de făcut în situaţia în care partenerul refuză să vadă sau să caute, este doar să te întrebi, dar cu adevărat, cu deschidere şi cu iubire. Viaţa mi-a demonstrat, ori de câte ori am făcut asta, că adevărul găsit acolo este cel real şi perfect justificabil pentru devenire, el nu presupune şi nu îşi asumă sentimentele şi temele de viaţă ale celorlalţi, pentru că acestea în cele din urmă le aparţin.

Pasul 3: Creează ritmuri. Viaţa trăieşte în ritmuri. Omul trăieşte în pulsaţia ritmică a inimii şi a plămânilor, natura în ritmurile anotimpurilor. Oriunde vezi viaţă, vezi ritm. Acolo unde ritmul moare, viaţa însăşi pleacă. O relaţie între doi oameni este şi ea un organism viu şi el are nevoie de ritmuri care îl hrănesc, inspiraţie şi expiraţie, apropiere şi spaţiu. Dar aşa cum există mâncare bună, există şi mâncare total nesănătoasă. Unul dintre ritmurile total nesănătoase pentru cupluri, din punctul meu de vedere, este compromisul ritmic. De exemplu, vizita la mama soacră sau la naşi în fiecare duminică, cu toate că eu îmi detest soacra sau naşii. Acest ritm mascat prin, vezi Doamne, marea iubire faţă de partener, este un ritm al compromisului care mănâncă efectiv viaţa din relaţie. Trebuie găsit un ritm al inspiraţiei şi expiraţiei comune. De exemplu, mie mi se pare foarte bun ritmul de a face dragoste în anumite zile din săptămână, pentru că dobândind ritmul devii automat excitat doar în acelea şi stai şi tu ca omul liniştit în celelalte, putând să îţi vezi de alte lucruri. Când zic ritm nu mă refer la obiceiuri proaste şi cred că e bine să îţi întrebi sufletul ce vrea înainte să-i stabileşti un ritm. Perspectiva materialistă de astăzi debusolează omul, încercând să-l obosească, să-l alieneze, minţindu-l că e timpul să facă mereu ceva nou, inedit, să iasă din obiceiuri. Realitatea este că noul nu se poate naşte decât pe o bază solidă, sănătoasă, care trăieşte armonios în ritmuri. Dar atenţie, nu în ritmuri de compromis!

Cu drag şi dor de libertate,





Lasă un comentariu

Despre Dublu şi alte câteva aspecte iniţiatice în trilogia Stăpânul Inelelor

Departe de a fi doar o încântătoare poveste pentru copii, trilogia Stăpânul Inelelor de J.R.R. Tolkien pune sub formă de basm o necesitate spirituală actuală, aceea că omul trebuie să dobândească mai întâi controlul asupra propriului suflet pentru a ajunge la spirit. În tema luptei pentru Pământul de Mijloc găsim astfel un adevăr spiritual, o necesitate a omului de a-şi lua în stăpânire partea lui de mijloc, cea sufletească. Lupta cu forţele întunericului nu este astfel decât propria luptă a fiecăruia cu părţile neasimilate ale fiinţei sale. Numai în acest mod sufletul poate deveni “Pământul de Mijloc”, adică baza, fundamentul pentru spirit. Personajele şi peisajele lui Tolkien descriu într-un mod viu si personificat varietatea lumii astrale, în diversele ei forme, transformări şi zone. Ele reprezintă, deci, descrieri şi personificări ale formelor sufleteşti.

Tema Inelului

Inelul este făurit de Sauron însuşi în flăcările Mordorului cu scopul de a înrobi lumea. Însă acest inel a scăpat în lume, contrar planurilor lui Sauron, şi el a bântuit astfel în căutarea stăpânului său. O bună bucată de timp lumea nu a vrut să ştie de acest inel, până în momentul în care a fost ameninţată de armatele lui Sauron în căutarea lui. Umanitatea Pământului de Mijloc ajunsese astfel la un punct critic, punctul în care trebuia să vadă ce este de fapt cu acel inel.

Putem avea o privire mai clară asupra semnificaţiei inelului dacă o privim în comparaţie cu sabia elfă Andúril. Inelul leagă, înrobeşte şi înstrăinează, sabia desface, eliberează. Nu există liber arbitru în raport cu inelul, el secătuieşte constant forţa Eului. Surprinzător, singurul lucru pe care îl pot face oamenii simpli în raport cu inelul este să câştige iluzia puterii absolute şi să „dispară”, să-şi steargă urma în situaţii critice, adică să viseze infinit şi să se înstrăineze de sens. Nu sună cunoscut? Oare nu asta fac şi banii în viaţa noastră? Vrăjitorii în schimb, Galadriel şi Gandalf, ştiu că se pot face şi alte lucruri cu inelul. Lor le e teamă de inel, pentru că ei pot transforma lucruri. Îmi vine în minte alchimia transformării pietrelor în pâine. În mod real, deci, pe oameni nu îi ajută, doar îi corupe şi la final îi înrobeşte. Atracţia inelului reprezintă iluzia puterii nemărginite.

Omenirea ajunsese, spune povestea, deci, în punctul critic, acela în care trebuia să „scăpe” de inel. Dar nimeni nu-l poate lua, decât o inimă incoruptibilă, dar şi predestinată, Frodo:

“O teamă cumplită puse stăpânire pe el, de parcă ar fi aşteptat hotărârea unei sentinţe pe care el o presimţise demult şi nutrise speranţa vană că, poate-poate, nu va fi rostită niciodată. […] Într-un târziu, reuşi cu greu să vorbească şi se miră singur de vorbele pe care le rostea, ca şi cum o altă voinţă s-ar fi folosit de vocea lui firavă:

– O să iau eu Inelul, cu toate că nu cunosc drumul.” (Tolkien, 1954/2010 (1), p. 378)

Inima incoruptibilă este astfel fragilă în raport cu inelul, singura ei forţă fiind puritatea şi nealterarea.

Simbolistica personajelor principale

Personajele principale din poveste pot fi privite atât sub aspectul caracterului, dar şi sub acela al drumului iniţiatic şi al probelor:

Gandalf – Maestrul, Iniţiatul. Drumul către o treaptă superioară de iniţiere al Iniţiatului este diferit de drumul celorlalţi, Iniţiatul fiind nevoit să coboare în abis şi de acolo să urce, să îşi recâştige statutul. Numai atunci el poate deveni Maestrul, conducătorul spiritual al altor oameni.

Aragorn – Regele neîncoronat, Devenirea. Aragorn nu se poate baza doar pe recunoaşterea de către ceilalţi a sorgintei sale regeşti, el trebuie să fie pregătit să devină rege. Ereditatea se dovedeşte a-l ajuta doar în măsura devenirii, a creşterii spirituale şi umane de la pribeagul discret la regele oamenilor, altfel ea nu face decât să-i câştige duşmani invidioşi, cum se dovedeşte în prima parte la Înaltul Sfat.

Sam – Ajutorul, Altruismul. Drumul altruistului este cel al lepădării de sine pentru ceilalţi. În cazul lui Sam, drumul lui a fost acela de a-l ajuta nestrămutat pe Frodo să îşi poarte misiunea.

Merry, Pippin – Inocenţa, dar şi Curajul nesăbuit. Cei doi au drumuri iniţiatice asemănătoare, ei îşi vor cali forţele sufleteşti, vor câştiga curaj conştient şi maturitate, astfel încât vor deveni de la doi nesăbuiţi mereu puşi pe şotii la liderii semiţiei lor.

În ceea ce priveşte alte personaje principale, putem vorbi mai puţin despre drumuri iniţiatice propriu-zise, ci mai mult despre aspecte sau probe.

Legolas, Gimli (elful şi gnomul) – Aspectul de sus şi cel de jos. Este foarte interesantă tema întâlnirii celor două aspecte, dar mai ales colaborarea ulterioară dintre ele. Fiecare dintre cele două personaje ajunge să cunoască lumea celuilalt, astfel încât ele nu vor mai fi în conflict. Aspectul colaborării părţii de sus cu cea de jos prin cele două personaje pozitive contravine cu întâlnirea altor două părţi asemănătoare, dar decăzute, la Sméagol/Gollum.

Boromir – Căderea în ispită. La Boromir avem în prim plan, pentru prima dată în poveste, drumul decadent. El cade în ispită şi acest lucru îi aduce moartea. Simbolic se  poate vorbi şi de o rămânere în urmă pentru ca altceva să triumfe (Aragorn, care se va încorona ca rege al Gondorului).

Faramir – Judecata inimii. Faramir dovedeşte o judecată autentică a inimii atunci când nu ia inelul şi îşi asumă conştient toate riscurile acestui fapt. Tot prin puterea inimii reuşeşte să o cucerească pe domniţa Éowyn, rămasă cu gândul la un posibil statut de soţie a regelui.

Galadriel – Înţelepciunea. La Galadriel nu putem vorbi de un drum, ci de o probă. Proba Înţelepciunii este să nu decadă în setea de putere şi trufie fără margini. Atunci când i se oferă inelul puterii, Galadriel se transformă brusc într-o vrăjitoare frumoasă şi cumplită. Ea îşi dă seama de probă abia după ce o trece şi îşi recunoaşte neputinţa de a fi fost cu totul conştientă în ea, alegând apoi  smerenia.

Am lăsat la sfârşit cele mai importante personaje, Frodo şi Sméagol/Gollum, pentru că este importantă mai ales relaţia, interacţiunea dintre ei. Frodo la început nu dorea să ştie de Gollum, îl incomoda, însă acesta îl urmărea. Astfel că, pe parcursul drumului, el trebuie să îşi asume conştient nu doar misiunea sa, ci şi întâlnirea cu Gollum. Gollum este un personaj mult mai vechi decât Frodo şi mult mai abil. Un comentariu interesant referitor la acestă întâlnire îl are Gandalf: „[…] În inima mea însă am presimţit că Frodo şi Gollum se vor întâlni înainte să se sfârşească toate. Fie de bine, fie de rău.” (Tolkien, 1955/2010 (3), p. 120). Trebuiau, deci, să se întâlnească. Sub aspect esoteric antroposofic, Sméagol/Gollum reprezintă chiar dublul, dublul lui Frodo. Dar un dublu în afara umanităţii, aşa cum ar arăta el în sine. La început Frodo fugea de el, apoi a reuşit să-l prindă, ţinându-l în lanţuri, a încercat chiar să se împrietenească, arătând compasiune faţă de el. Pe tot parcursul drumului Gollum încerca necontenit să-l păcălească pe Frodo, deşi de cele mai multe ori îl ajuta, asta în momentele lui Frodo de compasiune. Frodo trebuia să fie foarte vigilent în ceea ce-l priveşte pe Gollum, cea mai mică lipsă de atenţie fiindu-i nefastă. Îndeplinirea misiunii lui Frodo, aruncarea inelului în flăcăriile Mordorului, a avut loc chiar cu ajutorul dublului, cu ajutorul lui Sméagol/Gollum. Aceasta a fost lupta finală de fapt, întâlnirea nemijlocită cu propriul Dublu, primul pas înainte de a trece dincolo, în lumea elfilor, a vieţii.

Întâlnirea cu Răul

Întreaga poveste se bazează pe o luptă cu Răul, dar Tolkien descrie şi întâlniri personale ale diverselor personaje, aflate pe diverse trepte de iniţiere. Gandalf sau Iniţiatul are o întâlnire cu Răul prin coborârea în straturile Pământului. El spune: “Flăcările mă împresuraseră. Eram scrum. […] Ne-am luptat sub pământ viu, acolo unde timpul nu se mai măsoară.” (Tolkien, 1955/2010 (2), p. 126). Este remarcabilă întreaga descriere a personajului Gandalf în straturile pământului. Faptul că el era scrum nu ne spune decât că întreaga bătălie s-a dat în spirit, şi nu în trup sau suflet. Astfel Gandalf sau Iniţiatul se întâlneşte cu Răul la un cu totul alt nivel decât Pippin. Pippin, din curiozitate nesăbuită, ia Piatra Orthanc şi aruncă o privire. Este nevoie de intervenţia lui Gandalf să scape de a fi prins acolo. Pippin intră astfel în contact în astralitate cu o entitate pe care nu este pregătit să o cunoască şi care îl poate acapara. Tot în plan astral întâlneşte Răul şi Aragorn, prin intermediul aceleiaşi pietre magice, însă el intră acolo în Eu, conştient şi pregătit. El reuşeşte chiar să îl facă pe duşman să-i fie teamă în acel stadiu.

O altă descriere demnă de a fi menţionată este presentimentul lui Frodo înainte de întâlnirea finală, care a reprezentat pentru el, surprinzător, chiar întâlnirea cu o fiinţă cunoscută: Sméagol/Gollum. El spune: “Nici gustul mâncării, nici mângâierea apei, nici susurul vântului, nicio amintire despre copaci sau iarbă, sau flori, nici chipul lunii sau înfăţişarea stelelor, nimic nu mi-a mai rămas. Stau despuiat în întuneric, Sam, şi niciun văl nu e între mine şi roata de foc. Am început s-o văd şi când sunt treaz, şi tot restul păleşte.” (Tolkien, 1955/2010 (3), p. 302) Frodo se află astfel la nivel de Eu, acolo unde omul este singur şi nu mai are ajutoare. Dar ceea ce nu ştie el este că între el şi roata de foc există cineva pe care l-a neglijat şi doar prin acea întâlnire poate răzbate din roata de foc.

Tolkien sugerează, printr-o minunată poveste „pentru copii”, faptul ca omul trebuie să întâlnească în procesul de eliberare sufletească de material propriul dublu, pentru că această întâlnire nu poate fi evitată şi în ea constă cheia către libertate.


Tolkien, J.R.R (1954/2010). Frăţia inelului. Prima parte a trilogiei Stăpânul Inelelor. Traducere de Irina Horea, Bucureşti: Rao

Tolkien, J.R.R (1954/2010). Cele două turnuri. A doua parte a trilogiei Stăpânul Inelelor. Traducere de Gabriela Nedelea, Bucureşti: Rao

Tolkien, J.R.R (1955/2010). Întoarcerea regelui. A treia parte a trilogiei Stăpânul Inelelor. Traducere de Irina Horea, Bucureşti: Rao

Articol de Alexandra Vasilache

Lasă un comentariu

Stăpânii cei milostivi

Ai zice că sclavia s-a terminat acum mult timp, dar dacă te uiti cu atenţie în jur observi că a luat doar nişte forme impersonale. O mare vorbă din business spune azi: “It’s not personal, it’s just business!”. Cu alte cuvinte: “Nu sunt eu de vină, dar aşa merg lucrurile. Lucrurile merg în aşa fel ca mie să-mi fie bine indiferent de cum îţi e ţie. Şi cine sunt eu să le contrazic? Nu am creat eu sistemul, el este deja creat şi noi toţi suntem în rolurile noastre. Astăzi tu eşti pierzătorul, iar eu învingătorul. Te dau afară pentru că nu-mi pasă de tine (să ne reamintim că e foarte important ca mie să-mi fie bine şi nu ţie) şi pot face asta, eşti la dispoziţia mea pentru că eu deţin lucruri şi tu nu. Aşa e sistemul, repet, nu l-am creat eu. Tu trebuie să-mi vinzi o bucăţică din tine ca să poţi trăi, iar eu îmi permit să abuzez de acest lucru, pentru că aşa e sistemul… pe care, îţi reamintesc, nu l-am creat eu!” Aceştia sunt stăpânii cei răi şi îi cunoaştem; câteodată suntem chiar noi înşine aceia, câteodată ne lăsăm păcăliţi de alţii deasupra noastră şi chiar credem că aşa trebuie să stea lucrurile.

În general nu amestecăm business-ul cu noţiunile basic despre umanitate, aşa ni s-a spus pe la şcolile de business, că nu se amestecă. Nu ştim de ce, am fost atât de muţi încât nu i-am întrebat “Cum, nu am voie să fiu om în timpul serviciului?”. Paradoxul este că ne implicăm în tot felul de acţiuni umanitare pentru muritorii de foame din Africa, însă nu ne preocupă deloc faptul că un coleg al nostru întreţinător de familie a fost dat afară pentru că s-a redus sectorul lui de activitate. Toată lumea se bucură că nu a fost în pielea lui pentru că, la sfârşitul zilei “it’s just business”. Nimeni nu îsi pune problema că e exact ca şi cum ai prăbuşi controlat un bloc cu oameni în el doar pentru că îţi doreşti pod în oraş. Dar dacă în acel bloc se află toţi arhitecţii buni din oraş? Dacă se află toţi oamenii pentru care avea sens podul de fapt? Toate grevele şi protestele sindicale astăzi nu tratează problema umanităţii, ci pe cea a drepturilor umane! Noi nu ne dorim să fim oameni, noi ne dorim să ni se dea ceva. Aşa-zisul drept este un alt act de vânzare, doar că de data asta nu cumperi din piaţă, ci din mall. Voi lăsa subiectul deschis, este mult de povestit despre cum am ajuns ca oameni să credem în business mai mult decât în umanitate şi viaţă. Mai sunt şi oameni cu noi atitudini business, umane, spirituale, citesc de ceva timp şi sper. Chiar cred în potenţialul uman şi cred că această atitudine este doar o rătăcire a vremurilor noastre actuale. Lucrurile se schimbă şi eu simt schimbarea. Parcă vine o briză de aer respirabil de la cei care se întreabă “De ce nu pot fi eu însumi în acest sistem?”, “Oare de ce nu îmi place jocul ăsta?”

Astăzi aş fi vrut mai mult să vorbesc despre ceilalţi, despre noi ceilalţi care le facem jocul. Despre aceia dintre noi care sunt vegani pentru că nu îşi doresc ca animalele să sufere, dar sunt îmbrăcaţi în piele naturală. Despre aceia dintre noi care ţin cursuri despre bunătatea inimii şi cumpără produse Apple (ştiind ce se întâmplă în fabricile Apple din China şi ce încurajează). Despre aceia dintre noi care îşi doresc cele mai naturale textile, ştiind că pentru ele muncesc şi sunt bătuţi ca sclavii copii de sub 13 ani din Bangladesh. Despre aceia care încă mai cred că a lucra la Coca-Cola este un lucru măreţ, cu toate că răspândeşte cancerul în lume…

Aş fi vrut, dar nu mai vreau. Mă simt prea murdară şi nu pot.

Lasă un comentariu

Imaginaţie, inspiraţie, intuiţie – metoda lui Thomas Mayer

Încercând să vin în întâmpinarea unor nevoi spirituale practice, mi-am propus să deschid o serie de articole pe metode de cercetare spirituală din literatura antroposofică şi nu numai. Astăzi vom vorbi despre metoda lui Thomas Mayer de cercetare a fiinţelor elementare din natură.

În cartea sa, Salvaţi fiinţele elementare!, Thomas Mayer propune o metodă proprie de cercetare spirituală în cele trei stadii meditative cunoscute în antroposofie ca imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie. Cartea se centrează pe vieţuirea fiinţelor elementare [1], dar metoda sa este valabilă “pentru percepţiile tuturor fenomenelor şi fiinţelor spirituale, pentru forţele eterice, pentru îngeri, pentru morţi, pentru Christos, cât şi pentru fiinţele elementare”. (Mayer, 2012, 23).

De ce nu percepem suprasensibil dacă vrem să percepem? De cele mai multe ori vieţuirea fiinţelor suprasensibile este împiedicată de blocaje mentale. “Aceste blocaje se anunţă mai târziu când începi exerciţiile practice. Consideri propriile percepţii ca închipuire sau fantezie şi astfel sunt însoţite de o totală neîncredere, încât nu mai rămâne nimic din ele. Astfel arunci deja de la început copilul împreună cu apa caldă din cadă.” (Mayer, 2012, 22)

Cum percepem atunci când vrem să percepem? T. Mayer spune că după ce percepem, în procesul de gândire asupra a ceea ce am perceput, noi facem întotdeauna o separare: separăm percepţiile care ne vin din simţurile fizice (văz, miros, gust, auzit, pipăit) de cele care nu ne vin astfel (sentimente, reprezentări, gânduri). Astfel că pe primele le unim cu gândul ca ele ar aparţine lumii exterioare, care este independent de noi, iar pe celelalte lumii noastre interioare, sufleteşti. “Prin această separare spunem: sentimentul pe care piatra îl generează îmi aparţine mie, şi nu pietrei. La culoarea pietrei este altfel, aici spunem: culoarea aparţine pietrei.” (Mayer, 2012, 24) El consideră că această separare nu are niciun sens, pentru că dacă eu nu percep atunci nu există percepţie. Exteriorul şi interiorul nu apar absolut deloc în percepţie. “La percepţia vizuală există vieţuirea culorilor şi formelor, dar niciun fel de interior şi exterior. La percepţia prin simţire există trăirea sentimentelor, dar nu există niciun interior şi exterior, la percepţia gândirii există o trăire a gândurilor, dar nu există niciun interior şi exterior. Observarea de sine arată că toate percepţiile sunt întotdeauna un proces unitar. Noţiunile de interior şi exterior sunt aici cu totul nepotrivite. Ele nu rezultă de la sine în procesul de percepţie, ci sunt adăugate ulterior acestuia”. Putem spune astfel că această separare este juxtapusă ulterior în procesul de gândire, iar acest lucru constituie o fragmentare, un blocaj pentru cercetările ulterioare. Nu putem merge mai departe cu aceste prejudecăţi dacă vrem să percepem suprasensibil. Dacă nu am face această separare pe care sunt obişnuiţi să o facem atunci am putea spune ca atât sentimentul, cât şi culoarea aparţin pietrei. “Există un nivel de sentimente al lumii. Sentimentele aparţin lucrurilor lumii. Cu acest gând noi suntem foarte aproape de fiinţele elementare. Căci sentimentele care aparţin, de exemplu, unei pietre nu există într-un spaţiu gol. Ele sunt un purtător. Acesta se arată atunci când ţinem sentimentul meditativ în atenţie şi ne cufundăm intensiv în sentiment. El este purtat de fiinţa elementară a pietrei. Fiinţele elementare sunt purtătorii nivelului de sentimente al lumii. Nu îmi vine în minte nici o altă caracterizare mai bună pentru fiinţele elementare. Ele poartă sentimentele lumii”. (Mayer, 2012, 24-25)

Mayer atrage atenţia ca distincţia pe care trebuie să o facem însă este cea între sentimente centrate pe sine şi sentimente centrate pe lume. Când este vorba doar despre simpatie sau antipatie, atunci avem de-a face cu sentimentele centrate pe sine. Acestea nu ne spun nimic despre obiectul cunoaşterii, în cazul nostru faptul că îmi place sau nu piatra nu îmi spune nimic despre piatră. Ambele tipuri de sentimente sunt purtate de fiinţe elementare, în cazul sentimentelor centrate pe sine este vorba de fiinţe elementare care aparţin domeniul astral al personalităţii mele, iar în cazul sentimentelor centrate pe lume este vorba de fiinţe elementare care însufleţesc lucrurile lumii. Este important însă să distingem cele două tipuri de sentimente şi să ne rafinăm abilitatea de a simţi ca metodă de cunoaştere suprasensibilă.

Care sunt paşii către percepţia suprasensibilă?

Percepţia conştientă suprasensibilă se formează concret în 4 trepte:

Prima treaptă este pregătirea. Este vorba despre cele 6 exerciţii însoţitoare date de Rudolf Steiner care duc la o viaţă de gândire ordonată, iniţiativă a voinţei, echilibrul sentimentelor, pozitivitate şi deschidere [2]. Pentru a vedea dacă o percepţie suprasensibilă vine de la tine sau de la o fiinţă suprasensibilă este foarte importantă obisnuinţa de a te vedea pe tine din afară. Astfel întâlneşti pas cu pas părţi sufleteşti ale tale nepurificate şi ajungi să le luminezi cu conştienţa, să le conştientizezi. În antroposofie aceste părţi se numesc şi Păzitorul Pragului şi această întâlnire este un proces continuu. Este important deci ca practica meditativă şi exerciţiile să se desfăşoare continuu.

Procesul de percepţie efectivă începe cu imaginaţia sau cunoaşterea imaginativă.  Prima formă de cunoaştere suprasensibilă este, deci, imaginaţia: eu îmi închipui ceva. Întrebarea sceptică dacă o percepţie imaginativă este închipuire sau nu, nu ne ajută cu nimic atunci când vrem să cercetăm realităţi suprasensibile. Acest proces trebuie făcut întocmai aşa pentru că cercetările au arătat că lumea spirituală reacţionează acolo, astfel că nu eşti deloc singur în imaginaţia ta. T. Mayer propune folosirea unui indicator. Aşa cum în chimie chimistul foloseşte un indicator pentru a observa cum se comportă anumite substanţe invizibile, el propune aceeaşi tehnică şi în cercetarea suprasensibilă. La fel ca şi în chimie, unde chimistul nu ştie ce se află în vasul de reacţie până nu experimentează, la fel  nu poate fi înţeleasă nici reacţia imaginativă din sine însăşi.

Câteva unelte imaginative pentru fiinţele elementare ale naturii la T. Mayer:

  • Fiinţele elementare ale pământului – dispoziţia generală: stabilitate; rezonanţa chakra [3] rădăcină sau Muladhara; forma eterică: triunghi (pentru pitici), pătrat sau dreptunghi (pentru gnomii de pământ), pentagoane (pentru fiinţele din camera şi locuinţe);
  • Fiinţele elementare ale apei – dispoziţia generală: mişcare; rezonanţa chakra sacrală sau Swadhisthana; forma eterică: în jurul unui punct central se formează o mişcare circulară;
  • Fiinţele elementare ale focului – dispoziţia generală: coacere; rezonanţa chakra plexului solar sau Manipura; forma eterică: lemniscata;
  • Fiinţele elementare ale aerului – dispoziţia generală: dizolvare; rezonanţa chakra inimii sau Anahata; forma eterică: o mişcare curgătoare, cu un început brusc care apoi se împrăştie;
  • Fiinţele elementare noi – dispoziţia generală: armonie; rezonanţa chakra: gâtului; forma eterică: crucea. “La fiinţele elementare noi este vorba de o verticală (a fi drept, vertical) şi o orizontală (a fi întins). Formele se pot pune în faţă sau întreaga fiinţă se poate poziţiona în formă.” (Mayer, 2012, 31)

La fiecare fiinţă elementară inima poate fi atinsă într-o stare sufletească de interiorizare, deci este vorba de rezonanţa pe două chakre, rezonanţa fiind tot timpul şi pe chakra inimii. De exemplu, chakra inimii + sacrală etc.

Practic, eu îmi imaginez o formă din cele descrise, să spunem un pătrat. Întind reprezentarea acestui pătrat şi observ că el stă neclintit pe peretele unei stânci. Vieţuiesc pătratul ca şi cum ar fi umplut de mulţi ochi care privesc spre mine. Dacă este pus pe pajişte, el devine mişcător, nu îl pot vieţui. Pe peretele de stâncă pătratul îşi pătrează forma, chiar dacă eu îmi retrag cu totul voinţa de reprezentare. Aceste forme de percepţie funcţionează pentru că atunci când noi ne imaginăm  ceva realizăm întotdeauna un construct eteric. Substanţa din care se formează gândurile şi imaginaţiile noastre este forţa eterică. Fiinţele elementare acţionează în lumea eterică, ele însele având un corp eteric care fie se potriveşte formelor pe care noi le oferim, fie nu se potriveşte şi trăim clar acest lucru. (cf. Mayer, 2012, 29-31)

Următorul pas este inspiraţia sau cunoaşterea inspirativă. Dacă în imaginaţie privim în exterior, în inspiraţie dăm la o parte imaginile produse şi reţinem doar sentimentele pe care ni le dau acestea. De obicei prin aceasta se realizează o legătură cu fiinţa elementară, ea putând să ofere un gest de gândire sau de simţire care poate fi uşor tradus. Trebuie avut însă în vedere că fiinţele elementare nu se expun foarte uşor, fiind necesară o relaţie mai îndelungată.  O cheie importantă pentru crearea acestei relaţii în inspiraţie este liniştea şi ascultarea interioară, tocmai pentru a face spaţiu fiinţei să se exprime.

Ultimul pas, cel mai profund este intuiţia sau cunoaşterea intuitivă. “În cunoaşterea intuitivă îndepărtez şi activitatea interioară inspirativă, dar mă menţin treaz şi fac prin aceasta o mişcare spre exterior şi mă identific cu fiinţa spirituală, trăiesc viaţa acesteia, organizarea şi relaţia ei cu lumea spirituală. Eu nu mai exist în acest moment, ci numai fiinţa identificată, asta sunt eu. Văd lumea prin ochii acestei fiinţe. Aceasta mă preia în sine. Există o intuiţie care pentru noi toţi constituie punctual central, anume trăirea propriului Eu, intuiţia legată de noi înşine ca Eu. Aşa cum noi ne trăim ca Eu, trăim în intuiţie alte fiinţe. Cunoaşterea intuitivă este întotdeauna o relaţie-Eu. Ea este mai intimă decât inspiraţia, şi conform experienţei mele este mai rar întâlnită, deoarece condiţiile sufleteşti necesare sunt mai greu de realizat.” (Mayer, 2012, 33-34)

O problemă pe care o întâlnim des este legată de obiectivitatea în trăirea spirituală. Legat de aceasta, T. Mayer se concentrează pe anumite puncte.

  1. Instrumentul cercetării este omul însuşi“În trăirea spirituală omul însuşi este organ de percepţie. Aşa cum fizicianul îşi curăţă instrumentele de laborator şi este atent la temperatura şi umiditatea aerului, la fel este necesară şi curăţirea proprie şi menţinerea în formă. Acestui scop îi serveşte o practică de meditaţie regulată, purificarea interioară şi munca pentru realizarea unui echilibru sufletesc.” (Mayer, 2012, 34) Dezvoltarea morală şi spirituală susţinută, deci, este condiţia de bază pentru a ajunge la rezultate obiective.
  2. Lipsa intenţionalităţii. Este important ca în percepţie să lipsească intenţia. Orice formă de intenţionalitate deformează percepţia. “Când eu vreau ceva, atunci fiinţa nu mai răzbate până la mine.” (Mayer, 2012, 34)
  3. Apariţia unui sentiment de adevăr. Sentimentul de adevăr este unul cu care suntem obişnuiţi pentru că îl vieţuim zilnic. Dacă ceva se află pe podea acest lucru este evident şi noi trăim evidenţa.
  4. Comunicarea cu ceilalţi. Pentru că fiinţele spirituale pot fi percepute la fel de toţi cei care s-au şcolit în acest sens atunci e important să comunicăm des şi să facem schimb de experienţe cu ceilalţi. Unele lucruri legate de simţire se pot clarifica doar prin dialogul cu ceilalţi.
  5. Testul practic cu alte locuri şi în alte intervale de timp. Este bine să repetăm experienţa şi în alte locuri sau intervale de timp, dar trebuie mereu avut în vedere că avem de-a face cu fiinţe care vor vrea sau nu să interacţioneze cu noi. Rezultatele cercetării spirituale sunt în principiu repetabile şi verificabile, însă ar trebui să ţinem cont că intrăm în contact cu fiinţe spirituale care poate au şi altă treabă decât să satisfacă cercetărilor noastre.
  6. Studiul şi formarea noţiunilor. Aici toată literatura antroposofică este de un real ajutor şi T. Mayer atrage atenţia şi asupra capcanelor existente în unele cercuri de cunoaştere. El spune că dacă suntem familiarizaţi doar cu concepte ca energie şi undă, atunci este posibil să vieţuim doar energii şi unde. Dacă avem în minte noţiuni ca forţă eterică, fiinţe elementare, îngeri şi Christos, atunci vom putea percepe şi alte lucruri.
  7. Experienţă şi practică. Siguranţa în trăirea spirituală însă o dau doar experienţa şi practica.

Mayer, Thomas (2012). Salvaţi fiinţele elementare! Traducere de Cristina Crişan şi Agenor Crişan, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic Gold

Thomas Mayer va avea câteva seminarii de lucru tematice în Bucureşti în această toamnă, mai multe detalii vor fi afişate ulterior.

Articol de Alexandra Vasilache


[1]Ca o convenţie în această carte, pentru fiinţele din natură s-a folosit termenul de “elementar”, iar pentru fiinţele astralităţii umane (cele create de om) s-a folosit termenul de “elemental”

[2]Un rezumat referitor la exerciţiile însoţitoate recomandate de Rudolf Steiner se poate găsi aici. Pentru detalii suplimentare consultaţi referinţele menţionate după GA. Câteva lucrări care tratează subiectul:

  • Kühlewind, Georg (2010). Treptele conştienţei. Meditaţii asupra graniţelor sufletului. Traducere de Sorin R. Ţigăreanu, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic Gold;
  • Lipson, Michael (2009). Regăsirea de sine sau Scara surprizei. Şase trepte către o viaţă creatoare. Traducere de Sorin R. Ţigăreanu, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic Gold;
  • Lowndes, Florin (2010). Activarea chakrei inimii. Un fir conducător pentru exerciţiile secundare ale lui Rudolf Steiner. Traducere de Delia Popescu, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic Gold;

[3]Pentru noţiunile legate de chakre a se vedea aici.


Lasă un comentariu

Iubire avem, să vă dăm iubire!

Suntem obişnuiţi să vindem iubire pe tarabă. Unitatea de măsură este suta de grame, la vrac: îmi dai (atenţie, mângâiere, vorbe frumoase), ia de aici, doua sute de grame! Câteodată nici nu ne mai complicăm cu taraba, punem sacul direct în mijlocul drumului: “Iubire avem, haide domnişoara!” Ba chiar punem şi un preţ piperat pentru iubirea noastră, asta vărsată, în gramaj limitat. Nu aţi auzit adesea “Găseşte-ţi pe cineva care să te merite!”? Considerăm astfel că alţi oameni sunt nedemni de iubirea noastră, nu merită suta noastră de grame din sacul murdar, pus în mijlocul drumului. Ne supraevaluăm produsul. Îl vindem plouat, vărsat, prăfuit, învechit, la mâna a doua, dar scump. Manipulăm: “Ia de-aicea cât e cald!”, “Hai acum că plec acasă!”

Câteodată strecurăm una, două sute de grame în buzunarul cuiva neatent şi stăm cu mâna întinsă, aşteptând să ne dea ceea ce credem că ni se cuvine. Sau furăm la cântar… Îi obligăm pe ceilalţi să se scotocească prin buzunarele sufletului să ne dea ceva în schimbul cerşetoriei noastre şi tot nu suntem mulţumiţi. “Tu nu mă iubeşti!” Ar trebui? Serios acum, ar trebui să cadă cineva în această plasă? Ar trebui să ne satisfacă cineva la orice oră nevoile afective? Suntem oare îndreptăţiţi să cerem şi să cerem şi să cerem?

Pare că cineva deştept a instituit o bancă a iubirii de care nu avem nevoie, dar la care suntem toţi datori vânduţi. “Tu nu vezi că eu te iubesc atât de mult? De ce îmi faci toate astea?” Iată un caz clar în care cineva nu şi-a plătit rata de iubire. Încă o dată, de ce ar face-o?

Suntem obişnuiţi să confundăm iubirea cu dragostea şi dragostea cu sexul. E un amestec necontrolat. Nici nu ne dăm seama când coborăm din inimă spre tălpi, nu suntem conştienţi cât de jos ducem ceea ce am cumpărat scump de la alţii. Nu ne ajută nici DEX-ul, nici străbunii. Nici ei nu s-au priceput la iubire. Ei au stabilit piaţa, regulile, instituţiile. Când au venit alţii, au pus mai multe reguli peste. Nu putem iubi astăzi decât conformist, ghidat, cum se cade. Nu se cade? Nu e iubire, plec la mama! E timpul să recunoaştem: iubirea astăzi este un contract în rate, afective, sexuale, altele. Ne considerăm chiar proprii copii o rată sexuală, îi tratăm ca atare, îi aducem pe lume la schimb. Ne dorim să ne iubească celălalt, să fie mândri de noi părinţii, să ne vadă bine societatea, aducem pe lume copii la schimb de iubire. Iar când aceştia cresc, ne dorim partea, acea rată, mereu ea. Să ne îngrijească! Să ne dea înapoi tot ce le-am dat!

Ce facem însă dacă vrem să fim liberi? Liberi cu adevărat? Oare ce s-ar întâmpla dacă nu am mai cumpăra, nici nu am vinde, ci am dărui? Oricui… Cum ar fi atunci iubirea?

Lasă un comentariu

Gânduri despre karma omului

Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa. Divinitatea a dăruit omului legile eterne ale Adevărului şi Binelui şi l-a făcut desăvârşit, ca pe sine. Esenţa Adevărului şi Binelui au fost revărsate în spiritul uman ca o instanţă morală prin care omul este asemănător zeilor. Acestea, fructificate în om, vor pava mereu calea către zei, căci zeii vor recunoaşte în om ceea ce este asemănător lor înşişi.

Divinitatea a mai făcut un dar omului, o sămânţă pe care a plantat-o în suflet pentru ca omul să o dezvolte în viitor. Aceasta a fost sămânţa liberului arbitru, a alegerii libere, care trebuia să crească încet în om. Omul nu a ştiut la început ce este această sămânţă şi nu i-a dat importanţă, dar fiinţele adverse l-au învăţat pe om ce este mai repede decât era pregătit să înţeleagă, arătându-i îndeosebi că prin aceasta el ar putea să aleagă diferit, chestionând chiar divinitatea şi abătându-se de la ea. Astfel sufletul omului a devenit coruptibil, slab, şi a început să nu mai asculte de spirit. Omul a fost nevoit curând să se încarneze, să se fortifice prin probele grele ale Pământului pentru a mai fi demn de zei.

Dar într-o singură încarnare omul nu s-ar fi putut desăvârşi, iar sămânţă dumnezeiască nu ar fi avut timp să crească. Astfel a fost nevoie ca omul să se încarneze repetat pentru a-şi fortifica sufletul şi a redeveni demn de zei. După fiecare încarnare zeii îl primeau pe om şi îl întrebau ce a mai făcut pentru desăvârşirea sa şi omul realiza de fiecare dată cât de neasemănător lor a devenit şi îl cuprindea durerea. Şi atunci în el s-a născut o dorinţă infinită de a se schimba, de a-şi lua revanşa, de a redeveni demn de ei. Astfel ca zeii i-au mai dat o şansă omului de a schimba lucrurile nedesăvârşite dintr-o încarnare în încarnarea următoare, prin karma. Karma a devenit astfel oportunitatea omului de transformare şi creştere, de desăvârşire pentru a redeveni asemănător zeilor. Ori de câte ori îşi lasa după moarte sufletul coruptibil, omul avea şansa să vadă ce ar trebui el să facă data viitoare pentru a fi mai aproape de ei. Împreună cu ei îşi crea el karma, tot ce nu a transformat pentru a transforma în încarnarea viitoare. Dar oamenii au devenit leneşi, desfătându-se din ce în ce mai mult în viaţa Pământului, iar zeilor nu le venea să creadă cât de puţin lucrau ei pe Pământ.

Curând s-a întâmplat că din ce în ce mai mulţi oameni nu reuşeau să transforme nimic prin încarnări repetate şi treptat s-a ajuns la un fel de datorie karmică a omenirii pe care nici oamenii, nici zeii nu o mai puteau transforma. Omenirea ar fi trebuit să moară atunci. Şi încă o data zeii au intervenit. A fost nevoie să se sacrifice pe Pământ Soarele însuşi, pentru ca omenirea să nu piară datorită propriei rătăciri. Şi El, Christos-Soare, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, a schimbat karma omenirii, redând posibilitatea fiecărui om de devenire. El a luminat sămânţa dumnezeiască din om, pentru ca ea să poată în sfârşit să ia avânt, să crească. Şi omul a căpătat astfel forţă prin el însuşi, asemănătoare lui Dumnezeu. De atunci omul are astfel prin karma sa posibilitatea să se desăvârşească, libertatea de a deveni şi lumina lui Christos în el însuşi, asemănătoare Lui şi unită cu El. Dar karma omului de astăzi, fortificată de Christos, de atunci aduce si responsabilitate, pentru ca el nu e singur şi karma lui sa nu e de sine stătătoare. El poate să se desăvârşească numai împreună cu ceilalţi asemănători lui şi împreună trebuie să conlucreze la karma comună.

Şi El ne este alături. “Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Matei 18:20


Fiecare nou articol să fie livrat pe email.